La doi ani de la cea mai mare tragedie din ultimii ani ai Romaniei cei care au scapat se lupta si acum sa stearga de pe corp urmele adanci lasate de acea zi. Alexandra Furnea este unul dintre cei care duce aceasta lupta de doi ani.
Tanara scrie, la doi ani de la incendiu, despre acea seara de actombrie si despre infernul prin care a trecut dupa noaptea de 30 octombrie 2015.
„E aproape ora 5 dimineata si deschid obosita ochii. Am reusit sa dorm, insumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de rani si durerea incepe sa se trezeasca in corpul meu cu toata puterea de care este capabila. Fiecare miscare este un chin. Sistemul de sustinere pe care l-a improvizat mama cu o seara in urma – din perne si prosoape aduse de acasa – asa incat sa nu dorm pe spatele recent grefat, a esuat iar coltul unei perne se atinge de rana deschisa de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt ca salteaua dura imi jupoaie carnea in timp ce incerc sa imi ajustez cumva pozitia ca sa nu mai simt usturimea. imi vine sa vomit din cauza senzatiei dar inchid ochii si numar in gand pana la 10, lent, asurzita de bataile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10″.
incepe sa se faca zarva pe coridor. Sosesc rand pe rand asistentele si aud discutiile lor simple, de oameni sanatosi. Trag cu urechea la glumitele pe care le rostesc, in timp ce ma cuprind frisoanele. Este frig in salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l da seara de seara o asistenta cu suflet mare (in mod normal, nu ar avea voie sa il scoata din sala alaturata) nu face fata temperaturii scazute de afara. incerc sa mai dorm cateva minute dar, dintr-o data, imi amintesc ca este iarasi luni si incepe o noua saptamana de chin. Realizez ca urmeaza baia si incep sa tremur si mai tare, dar de data aceasta de frica. Apoi, ca intr-un cosmar care se adevereste, vad silueta asistentei in cadrul usii.
Cu ochi milosi, femeia imi spune pe nume: „Alexandra, vino la baita”. Mainile i se odihnesc pe spatarul scaunului cu rotile si ezita o clipa inainte sa intre in salon ca sa ma ajute sa ma ridic din pat. Cand face primul pas inspre mine, lacrimile imi tasnesc din ochi si se preling pe cojile de pe obrajii arsi. incep sa plang icnit, cu disperare, termurand tot mai tare de frig si de frica. in diminetile cu bai, mi-e teama ca am sa mor de durere in cada verde in timp ce asistentele incearca sa imi desprinda pielea moarta de pe rani, fara anestezie. Femeia plange cu mine si incearca sa ma consoleze. imi canta doine de la iesirea din salon si pana in sala de baie, cu respiratia intretaiata.
