Istoricii romani au incercat de-a lungul timpului sa clarifice cu ajutorul istoriografiei lansand tot felul de teorii scandaloase, de ce sunt romanii ortodocsi.
De ce sunt, astazi ca si ieri, cei mai multi dintre romani ortodocsi nu este o intrebare la care istoria, ca stiinta sociala si umana, sa poata da un raspuns incontestabil. Fireste, investigarea in profunzime a timpului istoric ne poate aduce lamuriri pretioase.
Istoriografia este in masura sa clarifice retrospectiv, in registrul plauzibilului, un numar de optiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipata pentru a raspunde daca Ortodoxia, ca identitate colectiva aparent indestructibila, este o alegere istorica relativ constienta sau un fenomen ce nu a putut fi controlat in trecut si nici nu poate fi explicat in prezent, in cheie rationala. Cand au incercat sa clarifice chestiunea, istoricii romani s-au uitat cu precadere la contextul de putere sud-est european.
Mai intai si mai rar, la ponderea primului tarat bulgar, responsabil de raspandirea slovelor la nord de Dunare, ca si de destituirea unui crestinism surprins de arheologi in flagrant delict de expresie latina, precum si de robustetea cu care slavonismul si-a impus dominatia si a pastrat-o neatinsa pana in secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multa atentie actele de vointa ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Latcu sau Alexandru cel Bun, modul in care au fost intemeiate mitropoliile Ungrovlahiei si Moldovlahiei si a fost formulata in tarile lor o identitate politica si religioasa la intersectia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund si Biserica Constantinopolitana.
Istoriografia este in masura sa clarifice retrospectiv, in registrul plauzibilului, un numar de optiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipata pentru a raspunde daca Ortodoxia, ca identitate colectiva aparent indestructibila, este o alegere istorica relativ constienta sau un fenomen ce nu a putut fi controlat in trecut si nici nu poate fi explicat in prezent, in cheie rationala. Cand au incercat sa clarifice chestiunea, istoricii romani s-au uitat cu precadere la contextul de putere sud-est european.
Mai intai si mai rar, la ponderea primului tarat bulgar, responsabil de raspandirea slovelor la nord de Dunare, ca si de destituirea unui crestinism surprins de arheologi in flagrant delict de expresie latina, precum si de robustetea cu care slavonismul si-a impus dominatia si a pastrat-o neatinsa pana in secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multa atentie actele de vointa ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Latcu sau Alexandru cel Bun, modul in care au fost intemeiate mitropoliile Ungrovlahiei si Moldovlahiei si a fost formulata in tarile lor o identitate politica si religioasa la intersectia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund si Biserica Constantinopolitana.
Ortodoxia noastra, mai mult traditie decat credinta.
Numai ca Ortodoxia romaneasca are multi sfinti, dar nu are un patron, un apostol, o data a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu exista nicio instanta istorica anume si nicio anumita personalitate carora sa le poata fi atribuita responsabilitatea alegerii Ortodoxiei in defavoarea crestinismului roman, precum si, mai tarziu, atasamentul fata de Ortodoxie dovedit in epoca Reformei si in cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urma ne poate ajuta sa aruncam o lumina mai proaspata asupra acestei dificile probleme. Atunci cand protopopii romani din Transilvania, stransi in sinod in anul 1698, au acceptat credinta catolica si unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un pret pe care nu s-au aratat nicidecum dispusi sa-l negocieze: legea lor sa ramana neschimbata. Potrivit declaratiei sinodale, legea de care clerul se simtea atat de legat nu era decat un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sarbatorile, postul, calendarul si alegerea episcopului de catre protopopi. Prin urmare, traditia ortodoxa – surprinsa intr-un stadiu natural, ferit de orice fel de influente culte – se inrudeste mai degraba cu dreptul cutumiar, decat cu cel canonic sau cu teologia dogmatica. „Ortodoxia“ romaneasca apare mai degraba ca o traditie fara credinta, decat ca o traditie a credintei.
Ethosul Ortodoxiei romanesti, ca si capacitatea ei de a indura timpul, ar fi asadar de ordin precumpanitor politic si juridic si nu atat de factura propriu-zis religioasa. Apartenenta la Biserica Rasariteana nu s-a dovedit decat rareori a fi un exercitiu moral al fidelitatii fata de un Zeu mantuitor, asa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisa intr-o serie canonica de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturala si de recunoastere identitara. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune sa crezi in ceva sau in cineva, ci sa te conformezi opiniei majoritare. Pentru romani, Ortodoxia este mai putin o credinta personala, cat o lege organica chemata sa organizeze si sa guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al natiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o romanilor a fost mai putin o insumare de valori morale intemeiate pe principiul includerii celorlalti in propria identitate crestina, cat o cultura comuna sudata de o identitate etnica definita impotriva celorlalti. Asa cum a fost asumata si traita de romani, traditia religioasa a Orientului crestin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinta, in mesajul Evangheliei, transmis de catre preotii satelor, lipsiti de formatie teologica si multa vreme chiar analfabeti, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinte si de practici liturgice si para-liturgice, capabile sa genereze mai degraba un mod de viata si o forma de identitate, decat sa se constituie intr-o expresie sociala a credintei in Evanghelie.
Sursa: historia.ro
