Marturisiri sibiene despre intalnirea cu parintele Arsenie Boca ale celor doua sasoaice de la Rusciori, Maria Ballasch si Ekaterina Roth.
- MINUNILE PE CARE LE FACEA ARSENIE BOCA: A AVUT PUTEREA DE A SE TELEPORTA DE LA ALBA IULIA LA SINAIA!
- DESCOPERIREA DIN CHILIA PARINTELUI ARSENIE BOCA! VEZI CE A DORIT SA CONTRUIASCA IN INIMA MUNTILOR!
- INVATATURILE PARINTELUI ARSENIE BOCA DESPRE RELATIILE SEXUALE!
„Neaparat sa le cauti pe cele doua sasoaice de la Rusciori, Maria Ballasch si Ekaterina Roth! Ele au fost de multe ori la Parintele Arsenie, la Draganescu”, mi-a spus hotarat doamna preoteasa Emilia Span.
Dupa un telefon de recomandare din partea Parintelui Irimie Marga, preot la biserica din Maierii Sibiului si profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxa din orasul de pe malul Cibinului, iata-ma pornit spre Rusciori sau Reufdorfchen, in germana. In zare se vad crestele inzapezite ale Muntilor Fagaras. Mai aproape, Muntii Cindrel. La 11-12 kilometri fata de Sibiu, am ajuns intr-o asezare ascunsa intr-o vale, in care linistea e intrerupta doar de latratul unui caine sau mugetul unei vaci. Un sat de sasi si romani. Bat la poarta doamnei Maria Ballasch.
Copil in anii lui Stalin
„O, Doamne, ce greu am dus-o noi, sasii, in anii ’50 ai veacului XX! Ne-a luat regimul comunist tot! Si vitele, si ce aveam in pod! Ne-a scos din case. Rusii s-au razbunat pe sasi, pentru ce au indurat de la nemti in al doilea razboi mondial. I-au luat in Uniunea Sovietica, sa munceasca pentru ei. Au fost si romani destui. Ii bagau in vagoane si ii duceau.
Ca fata, ma numeam Maria Roth. Parintii mei n-au fost deportati. Tatal meu era bolnav la pat. Avea piatra la rinichi si reumatism. Mama mea s-a ascuns la vecini, doi romani foarte cumsecade. Noi eram patru frati: Johann, Maria – eu, Ekaterina si Michael. Un al cincilea frate a murit de mic, la doar sapte luni. Doi veri erau tot la noi. Tatal lor disparuse in razboi si pe mama lor au dus-o in Rusia. La scoala primara, aici la Rusciori, nu era caldura, nu erau lemne de foc. Si mai trebuia sa canti si Slava lui Stalin. Inchipuiti-va! Rudele tale sa fie in lagare de munca din cauza lui, si tu sa canti imnuri de slava pentru calau!
De copila, am avut o chemare catre Dumnezeu. De tanara, de fata inca, in viata asta pamanteasca, nu gaseam ceva care sa-mi umple sufletul, sa dea sens vietii. Citisem Biblia. Aveam o dragoste mare fata de Dumnezeu, un indemn de a merge la biserica! Mergeam si la biserica romaneasca, ortodoxa. De mica mi-au placut calugaritele. Cand zaream calugarite ortodoxe la Sibiu, ma duceam prin oras dupa ele. Imi curgeau lacrimile. Voiam sa fiu si eu calugarita, cu tinuta lor, dar n-am avut parte.
Necazurile vietii
La 24 de ani, m-am casatorit cu Martin Ballasch. In 1963, s-a nascut baiatul nostru, Martin. Apoi, in 1966, am avut o fetita, Maria. S-a nascut strangulata cu cordonul ombilical dupa cap. Dar moasa a fost iute de mana, a desfacut-o repede, dar nu si-a dat seama ce urmari vor fi, ca sa merg imediat cu ea la spital, sa-i bage aer, sa se deschida venele la cap. I-a ramas o vena stransa. Mai tarziu, am inteles mai multe. Parintele Arsenie ne-a zis: «Ma! Sa nu traiti cu frica de ceva! Sa tot ziceti: „Numai asta sa nu mi se intample!”, si sa traiti tot cu frica asta. Ca tocmai acel lucru ti se intampla». Am citit acest sfat si in Biblie. De altfel, ne spunea Parintele: «Ma, eu nu de la mine vorbesc!».
Cand am fost insarcinata cu fetita, de la curent am avut o durere mare la osul din spatele urechii stangi. Si ma tot gandeam: «Numai sa nu aiba si ea vreo problema! Vai, ce ma doare, sa n-aiba si ea ceva!». Exact aceea a fost hiba. Pe 4 februarie 1968, la doi ani, a murit in chinuri groaznice. Mai greu nu e nimic pe pa¬mant decat sa vezi copilul tau iubit dandu-si sufletul!
Prin 1977, baiatul s-a imbolnavit de diabet. In doua randuri, fiul meu a fost pe jumatate mort, in coma, si a treia oara a fost mort de tot. Avea vreo 16 ani. Canta la saxofon. S-a dus la caminul cultural, la o petrecere. Aveam un caine, care de la 9 seara a inceput sa urle intruna. A urlat toata noaptea. Lung si jalnic. Presimtea ceva. Spre dimineata, baiatul a venit acasa. Se simtea rau. I-am bagat zahar pe gura, dar intra incet. Se asfixia. A dat ochii peste cap, a ramas cu gura cascata, buzele i s-au invinetit, pulsul s-a oprit, inima nu mai batea. Tata-sau l-a lasat jos pe pat, cu capul pe perna si a zis: – Ii gata… Si a plecat in camera cealalta, sa jeleasca, sa planga. Atunci am ridicat mainile in sus si am zis «Tatal nostru» cat ma tineau puterile, tare, cat ma tinea gura: «Tatal nostru carele esti in ceruri!…». Si am strigat la Sfanta Nascatoare de Dumnezeu: «Sfanta Maica Domnului, nu ma lasa!!! Nu ma lasa, Maica sfanta!!! Intareste-ma!». Si repede am bagat mana sub capul baia¬tului si l-am scuturat. Deo¬data, a rasuflat: Pfiuuu!… Inima a inceput iar sa bata. Ochii i-au venit la loc, buzele s-au inrosit, unghiile nu mai erau albastre. I-am bagat din nou pe gat apa dulce. Greu, dar si-a revenit. N-am cuvinte sa multumesc lui Dumnezeu! Vai, cate de felul acesta am patit timp de 37 de ani! Tare periculos e diabetul!
Maica Teoctista
Duminica, mergeam la biserica luterana din sat. Ma duceam si la Sibiu, la catedrala ortodoxa, mai ales vinerea, pe care am considerat-o zi de rugaciune, fiind ziua in care s-a rastignit Domnul Hristos. La catedrala, o femeie mi-a vorbit despre Parintele Arsenie si des¬pre Maica Teoctista, o ucenica a Parintelui. Locuia la Voila, langa Fagaras. Era paralizata si avea nevoie de ajutor: alimente si bani. N-am putut sta deoparte. Tot la doua-trei saptamani, mergeam cu trenul la Voila, ca sa-i ducem de-ale gurii. Si eu, si sora mea, Ekaterina.
Maica Teoctista fusese calugarita la Manastirea Bistrita din Valcea, scoasa din manastire in urma de-cretului 410 din 1959. Se intorsese la casa parinteasca. A avut hernie de disc. Doctorul a operat-o gresit si a ramas paralizata. Si ii spusese Parintele Arsenie sa nu se opereze! Il cunostea din tinerete, de la Sambata. Intrase in mo¬nahism sub indrumarea sa. Maica ne vorbea despre adevarurile de credinta si viata duhovniceasca.
Odata, am facut paine de casa si am simtit indemnul de a merge cu painea aceea proaspata la Maica Teoctista. Cand am ajuns, mi-a zis:
– Sora Maria, stii cine te-a trimis?
– Nu stiu.
– Maica Domnului. Ca am rugat-o aseara: «Maica Sfanta, nu mai am pita, trimite-mi pe cineva cu paine».
Intr-o zi, Maica Teoctista mi-a zis: «Sora Maria, tin neaparat sa ajungi la Parintele Arsenie». La sfarsitul anilor ’70 ai veacului XX, Parintele picta biserica Sfantul Nicolae din satul Draganescu, nu departe de Bucuresti.
Neamul crestinesc
In noiembrie 1979, niste femei din Sibiu m-au indemnat sa merg la Draganescu, cu o femeie pe care o voi intalni in gara. Dar n-am in¬talnit pe nimeni. Am plecat cu trenul, singura, noaptea. In zori, am ajuns in Gara de Nord, la Bucuresti, si-mi spuneam: «Doamne, unde sa ma duc? Incotro?…». Traseul mi-l explicasera. Am luat tramvaiul, apoi un autobuz spre Mihailesti si, in fine, am ajuns la Draganescu. Insa Parintele Arsenie nu era acolo. Am stat la Sfanta Liturghie. Era zi de sarbatoare: Intrarea Maicii Domnului in Biserica – 21 noiembrie. M-am intors tot singura, meditand la ceea ce auzisem despre Parintele. Ma gandeam ca stie ca l-am cautat. De Craciun, noaptea, am visat ca a sunat telefonul la posta, in sat, si ca trebuie sa plec undeva. Pe vremea aceea nu aveam telefon. Daca cineva avea de anuntat ceva, dadea telefon la posta. A doua zi, postarita imi spune: «Ai primit un telefon de la o doamna din Sibiu. Mi-a zis ca deseara sa mergi la Sibiu, la gara, ca sa plecati impreuna la Bucuresti».
Am calatorit cu mai multe femei. Am ajuns a treia zi de Craciun, pe 27 decembrie, la praznicul Sfantului Arhidiacon Stefan, Intaiul Mucenic. Dupa slujba, oamenii care voiau sa vorbeasca cu Parintele Arsenie s-au asezat pe doua randuri. Parintele a venit la intrarea in biserica, langa usa, cu fata catre altar. M-am nimerit chiar in dreapta lui. Nu-l mai vazusem niciodata. Era imbracat de iarna, cu niste pantaloni de postav, inchisi la culoare, cu o scurta.
– Haideti, puneti intrebari! – a zis Parintele. Spuneti repede, ca nu pot sta cu voi de vorba. Trebuie sa plec.
Oamenii, pe rand, au inceput sa intrebe. Fiecare cu problema lui. In timp ce le raspundea, m-a privit si s-a inclinat. Dupa cateva minute, a facut iarasi gestul acesta binevoitor. Nu stiam ce sa cred. Si, a treia oara, a intins mana dreapta si a dat mana cu mine. Apoi s-a intors ca sa plece. Atunci eu, care nu-i adresasem nicio intrebare, m-am repezit catre usa bisericii si, cand sa inchida usa, i-am zis:
– Parinte, aveti mila si de noi, ca, stiti, suntem de alt neam.
S-a intors brusc si mi-a zis hotarat:
– Ce alt neam, ma?!… Neamul crestinesc!
Pentru mine a fost o mare incurajare cuvantul acesta. Am priceput, dintr-o data, ca dincolo de neamul in care ne-am nascut, de etnia din care facem parte, pe care nu ne-o alegem, in viata e important sa fii crestin adevarat, sa fii in neamul lui Iisus Hristos.
Chemarea ortodoxiei
Dupa acele crize ale baiatului, bolnav de diabet, Maica Teoctista ne-a trimis la Parintele Miron Mihailescu, la Ocna Sibiului, la Sfantul Maslu. Parintele Miron ne-a primit cu caldura, cu dragoste. Dupa slujba, l-a prins pe baiat de mana si i-a spus: «Sa ramanem prieteni toata viata». Si a zis catre mine: «Ar fi bine sa faceti completarea botezului, sa fiti in rand cu ortodocsii, in Biserica cea adevarata, ca atunci altfel sunt primite rugaciunile la Dumnezeu».
Dupa ce l-am cunoscut pe Parintele Arsenie, a fost la Draganescu si sora mea, Ekaterina. L-a intalnit si a fost impresionata. Am hotarat sa ne botezam ortodox, sa primim ungerea cu Sfantul Mir si Sfanta Euharistie. Parintele Miron Mihailescu ne-a botezat ortodox la Ocna Sibiului, in toamna anului 1981. Si pe fiul meu, Martin, si pe baiatul Ekaterinei, Helmuth.
Dupa Botez, am fost la Parintele Arsenie. Ne-am intalnit pe drumul dintre Mihailesti si Draganescu cu Parintele Petru Vamvulescu, slujea atunci la Ocna, care ne-a zis: «Nu vorbeste Parintele Arsenie cu nimeni». Avea zile in care nu vorbea cu oamenii. Eu aveam un bilet scris cu ceea ce aveam de zis. Maica Teoctista ne spusese sa scriem pe un bilet. I-am dat Parintelui biletul, l-a citit si, parca acum il vad, s-a sters cu mana la gura si a spus:
– Sa nu va mai uitati inapoi niciodata!
A facut un pogoramant si a vorbit cu noi. Si am inteles ca prin Botezul ortodox, ungerea cu Sfantul Mir, prin Spovedanie si Cuminecare s-a sters tot, ca «ne-am imbracat in Hristos» si nicio urma de indoiala nu trebuie sa mai tulbure sufletul nostru.
